Bănci care se clatină până ce dau de pământ, indicele bursier care a luat-o în jos în aşa zisă "cădere liberă” de la New York până la Tokio pe toate latitudinile şi pe toate longitudinile, mari coloşi ai industriei de automobile care strigă ”faliment” şi trag după ele o întreagă economie, totul se prăbuşeşte şi economia liberă de piaţă îşi arată carenţele.
Aţi auzit de un oarecare Keynes, care în 1936 scria "Teoria generala a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor” cu care îşi făcea o grămadă de duşmani în rândul marii finanţe şi în rândul marilor monopolişti. Era pe vremea crizei din 1937 şi Keynes zguduia economia politică luând ca pilon ”echilibrul economic” în locul "studiului repartiţie”.
Pe înţelesul celor mulţi care n-au studiat ISE, teoria a sintetizat-o simplu J.R Hicks într-un Model numit IS-ML.

Punctul P este punctul în care piaţa este în echilibru deci cazul ideal spre care tinde orice economie.
Cu cât dobânda este mai mică cu atât se investeşte mai mult, venitul naţional creşte, IS este înclinată spre stânga.
Creşte dobânda, banii devin "scumpi”, cererea mai mică decât oferta, deci trebuie să scadă dobânda ca omul să aibă aceeaşi cantitate de bani în buzunar ca şi înainte, deci LM este înclinată spre dreapta.
Dacă Banca centrală scade dobânzile, LM se deplasează spre dreapta şi punctul de intersecţie va fi P1, deci "venitul naţional” creste.
Dacă scăderea dobânzilor nu mai are efect (LM 1 paralelă cu axa VN), statul poate să crească "venitul naţional” prin creşterea investiţiilor P2.

De dobânzi se ocupă la nivel naţional o Banca Centrală Naţională, pentru Euro Banca Centrală a Europei şi tot aşa, deci într-un cuvânt "o Bancă”.
Avalanşa crizei a fost declanşată de Limes Brother, care este……"o Bancă”.

Că băncile sunt de vină, ştie acum toată lumea, că bilanţul lor pe trimestrul III al anului trecut a "băgat frica în oase” chiar şi milionarilor ştie de asemenea toată lumea, că ele trebuie salvate căci sunt un "rău necesar” al societăţii, ştie lumea, dar nu mai înţelege chiar toată lumea.
Keynes spunea:
" dacă oamenii de frica crizei nu mai consumă şi întreprinderile deşi dobânzile sunt joase nu investesc, se creează o spirală descendentă. Într-o astfel de situaţie STATUL trebuie să devină activ şi să creeze locuri de muncă”
Dacă statul are succes prin crearea locurilor de muncă, depinde în mare măsură de consumatori, dacă aceştia mai au încredere să cheltuiască banii pe care îi câştigă şi de întreprinderi dacă acestea mai au curajul să investească.
Deci în principiu ajutorul de stat poate să ducă la redresarea economiei sau poate să nu ducă la această redresare, dar în orice caz creează o punte mai mult sau mai puţin şubredă, peste perioada de criză.
Keynes întrebat de un coleg de ce îşi schimbă aşa de des părerile în privinţa duratei şi profunzimii crizei din 37, i-a răspuns "dacă informaţiile pe care le primesc se modifică, îmi schimb părerea. Ce faceţi dumneavoastră?”

Societăţile s-au născut printr-o zguduire, care a dus la formarea unui nou sistem, apoi a urmat o perioada de stabilizare a sistemului, o perioada de glorie a sistemului care aduce cu sine separarea definitivă a societăţii în clase sociale. Această separare dezvoltă o dinamica proprie, prin care clasa de sus devine tot mai bogată şi cu tot mai multe privilegii iar clasa de jos tot mai săracă şi fără drepturi, ceea ce în timp duce la fenomenul de atrofiere socială definitivă a clasei conducătoare. Urmează o revoluţie, un război, un crah sau o criză, ceea ce are ca consecinţă dispariţia sistemului respectiv şi reluarea ciclică a fenomenului, zguduire, formare şi tot aşa.
Întrebarea care se pune este:
Suntem la începutul unui ciclu sau încă nu am ajuns la punctul cel mai de jos al "Văii Plângerii”, iar deoarece băncile nu spun adevărul în privinţa pierderilor avute decât ”cu linguriţa” e greu să faci prognoze realiste.
Un lucru e sigur, încrederea în sistemul bancar este la pământ şi asta este capitalul cel mai de preţ al acestor instituţii care din asta trăiesc şi fac câştiguri fără să producă ceva.
Prognoza economică pentru anul care vine are numai nuanţe de cenuşiu şi negru. De la cenuşiu deschis pentru China, India, Brazilia, Indonezia, la cenuşiu închis pentru Rusia, România, Polonia, Turcia, Africa de sud, la negru deschis pentru Canada, Mexico, Norvegia, Suedia şi la negru ca tăciunele pentru marile naţiuni SUA, Germania Anglia Franţa Spania Italia Ungaria.
Dar în principiu, geniile economice sunt de acord că în 2010 vom începe din nou să vedem orizontul, dacă informaţiile actuale nu se schimbă (vezi Keynes)

Ce ne aduce totuşi anul 2009?
O schimbare care să ducă în direcţia rezolvării crizei, sau doar o dureroasă convulsie economică?
Părerile sunt împărţite şi după ce trece anul sperăm că vom ştii cine a avut dreptate, Optimiştii sau Pesimiştii.
Un lucru e sigur, indiferent de ce se va întâmpla, cineva va putea spune la sfârşit anului:
V-am spus eu!
Sperăm să fie Optimiştii şi nu Pesimiştii.